Luă o lunetă destul de puternică, de care se slujea de obicei pentru operaţiunile sale geodezice, şi o îndreptă spre astrul asupra căruia îi atrăsese Ben-Zuf atenţia.

9

—       Dacă e Luna, spuse el, trebuie să recunoaştem că s-a îndepărtat considerabil de mult de noi. Vom fi nevoiţi să-i măsurăm acum distanţa nu în mii, ci în milioane de leghe.

După o cercetare amănunţită, socoti că poate afirma că astrul acela nu era Luna. Nu recunoştea pe discul decolorat jocurile de lumini şi umbre care dau într-o oarecare măsură Lunii înfăţişarea unui chip omenesc. Nu regăsea nici o umbră a şesurilor şi mărilor, nici a acelui nimb de cercuri ale unui copac tăiat, care înconjoară ca nişte raze minunatul crater Tycho Brahe.

—       Ei bine, nu! Nu e Luna! susţinu el.

—       De ce să nu fie Luna? întrebă Ben-Zuf, care ţinea morţiş la descoperirea lui.

—       Pentru că acest astru are el însuşi o mică lună care-i serveşte drept satelit!

Într-adevăr, un punct luminos, aşa cum apar sateliţii lui Jupiter în focarul unor instrumente de putere medie, se arăta destul de desluşit în câmpul vizual al lunetei.

— Dar dacă nu e Luna, ce poate să fie? strigă bătând din picior căpitanul Servadac. Nu e nici Venus, nici Mercur, fiindcă aceste două planete n-au sateliţi. Şi totuşi e vorba de o planetă a cărei orbită e cuprinsă în sistemul nostru planetar, de vreme ce însoţeşte Soarele în mişcarea lui aparentă. Dar, la naiba, dacă nu e nici Venus, nici Mercur, nu poate fi decât Luna şi, dacă e Luna, de unde dracu a furat satelitul ăsta?

Capitolul VIII. Unde e vorba de Venus şi Mercur, care ameninţă să devină planete de şoc

În curând Soarele se ivi din nou şi toată puzderia de stele păli în bătaia razelor sale puternice. Nici un fel de cercetare astronomică nu mai era cu putinţă. Trebuia amânată pentru nopţile următoare, dacă starea cerului o va îngădui.

Cât despre discul a cărui strălucire străbătuse prin stratul de nori, zadarnic căutase căpitanul să-i dea de urmă. Pierise fie datorită depărtării, fie pentru că un ocol în drumul său hoinar îl dusese în afara vederii lui Servadac.

Timpul era acum într-adevăr minunat. Vântul încetase aproape cu desăvârşire, după ce bătuse un timp din vechiul vest. Soarele răsărea tot la noul lui loc şi apunea la cel opus cu o punctualitate remarcabilă. Zilele şi nopţile erau matematic de şase ore, ceea ce avea drept urmare faptul că Soarele nu se abătea de la noul său ecuator, al cărui cerc trecea prin Insula Gurbi. Totodată temperatura creştea fără încetare. Căpitanul, care se uita de câteva ori pe zi la termometrul atârnat în cameră, constată că la 15 ianuarie instrumentul arăta 50 de grade centigrade la umbră. E de la sine înţeles că, dacă nu reclădiseră

9       '

încă gurbiul, Servadac şi Ben-Zuf făcuseră, în schimb, din încăperea principală a postului o odaie de locuit. După ce-i adăpostise mai bine decât coliba de ploile torenţiale din primele zile, zidurile de piatră îi apărau acum şi de căldurile din timpul zilei. Zăpuşeala începuse să ajungă insuportabilă, cu atât mai mult cu cât nici un nor nu potolea puţin văpaia Soarelui. Nici

Senegalul, nici părţile ecuatoriale ale Africii nu fuseseră vreodată potopite de asemenea averse de foc. Dacă temperatura n-avea să scadă, întreaga vegetaţie de pe insulă va fi în întregime arsă.

Credincios principiilor sale, Ben-Zuf nu voia să se arate mirat de această temperatură nefirească, dar năduşeala care şiroia pe el dezminţea acest lucru. Dealtfel, în ciuda sfaturilor date de căpitan, nu voise să-şi părăsească postul de veghe de pe faleză. Acolo, pe când privea la Mediterana liniştită ca un lac, se prăjea cu mult sârg. Pesemne că avea o piele bine căptuşită şi un craniu blindat ca să suporte fără să se îmbolnăvească razele perpendiculare ale Soarelui de amiază.

Într-o zi, uitându-se la el, Servadac îi atrase atenţia asupra acestui fapt, spunându-i:

—       Şi-aşa! Te-ai născut în Gabon, nu?

—       Ba în Montmartre, domnule căpitan, dar nu-i nici o deosebire.

De vreme ce bunul Ben-Zuf pretindea că pe colina lui preferată era la fel de cald ca în ţinuturile subtropicale, nu mai era nimic de făcut.

Temperatura ultracaniculară avu, cum era de aşteptat, urmări asupra produselor care creşteau pe Insula Gurbi. Natura suferea consecinţele schimbărilor

9

de climă. Într-un timp foarte scurt, seva înviorătoare se răspândi până în crengile din vârful copacilor, mugurii erupseră, frunzele crescură, se deschiseră florile, se iviră fructele. Acelaşi lucru se petrecu şi cu cerealele. Spicele de grâu, de porumb creşteau văzând cu ochii, cum s-ar spune, şi câmpurile fură acoperite de o iarbă deasă. Cositul fânului, secerişul şi culesul fructelor se nimeriseră în acelaşi timp. Vara şi toamna se contopeau într-un singur anotimp.

De ce nu era căpitanul Servadac mai priceput în ale cosmografiei? Şi-ar fi zis fără îndoială: „Dacă înclinarea axei pământului s-a schimbat şi dacă, după cum totul pare s-o arate, ea formează un unghi drept cu ecliptica, lucrurile se vor petrece aşa cum se petrec pe Jupiter.