Hector Servadac Read Online

Nu vor mai fi anotimpuri pe glob, ci zone invariabile, pentru care iarna, primăvara şi toamna sunt veşnice. Şi negreşit ar fi adăugat: „Pe tot vinul din Gasconia, cine dracu ne-a adus schimbările astea?"

Dar această vară timpurie îi puse în încurcătură pe căpitan şi pe ordonanţa sa. Braţele de muncă necesare pentru atâtea treburi deodată lipseau, bineînţeles. Chiar dacă ar fi fost mobilizată întreaga „populaţie" a insulei şi tot nu ar fi fost de ajuns. Căldurile mari erau şi ele o piedică în prestarea continuă a muncii. Dar, pe moment, primejdia nu era mare şi mai puteau aştepta. Aveau provizii din belşug în gurbi şi se putea spera acum, marea fiind calmă şi vremea minunată, că nu va trece mult până se va arăta un vas în raza insulei. De obicei această parte a Mediteranei era foarte des străbătută fie de bastimentele de stat care fac serviciu de coastă, fie de vasele de cabotaj de toate naţionalităţile, care aveau numeroase legături cu toate punctele de pe litoral.

Socoteala era bună, numai că, până la urmă, dintr- o pricină sau alta, nici un vas nu se ivi pe mare şi Ben- Zuf s-ar fi prăjit zadarnic pe culmile stâncilor, dacă nu s-ar fi adăpostit sub un fel de umbrelă.

Între timp Servadac încerca în van să-şi amintească măcar frânturi din cele învăţate la colegiu şi la şcoală. Se cheltuia în calcule furioase ca să lămurească noua situaţie a sferoidului terestru, fără însă să izbutească. Cu toate astea, ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, dacă mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale s-a schimbat, mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui ar fi trebuit şi ea să se schimbe şi, deci, durata anului nu mai putea fi aceeaşi, fie că ar fi crescut, fie că ar fi scăzut.

Într-adevăr, Pământul se apropia vădit de astrul strălucitor. Orbita sa se deplasase, era limpede, şi această deplasare se potrivea nu numai cu ridicarea progresivă a temperaturii. Noi cercetări i-ar fi permis căpitanului să constate apropierea care aducea globul terestru spre centrul său de atracţie.

Discul Soarelui părea să aibă un diametru dublu, faţă de acela pe care-l puteai observa cu ochiul liber înainte de faptele neobişnuite ce se petrecuseră. Dacă nişte observatori s-ar fi aflat pe Venus, adică la o distanţă în medie de 25 milioane leghe, l-ar fi văzut la fel, cu dimensiunile mărite. Aşadar, concluzia care se impunea era că Pământul nu se găsea decât la 25 de milioane leghe depărtare de Soare, în loc de 38 de milioane. Rămânea de văzut dacă această distanţă nu

9

va scădea şi mai mult, în care caz exista pericolul ca, din pricina unei rupturi de echilibru, globul să fie atras cu o putere de neînfrânt până la suprafaţa Soarelui, ceea ce ar fi adus nimicirea lui totală.

Dacă zilele, foarte frumoase, dădeau prilejul de a cerceta fără nici o greutate cerul, nopţile, nu mai puţin senine, puneau la dispoziţia căpitanului Servadac minunata alcătuire a lumii stelare. Stele şi planete se aflau acolo ca literele unui uriaş alfabet pe care, spre marea lui mânie, nu-l putea decât silabisi. Fără îndoială, stelele nu ar fi prezentat nici o schimbare pentru ochii săi, nici ca dimensiuni şi nici în ce priveşte distanţele relative. Se ştie doar că în poziţia Soarelui, care înaintează spre constelaţia Hercule cu o viteză de 60 de milioane leghe pe an, nu a intervenit aparent nici o schimbare apreciabilă, într-atât este de mare depărtarea între aceste astre. Acelaşi lucru se poate spune şi referitor la Arcturus, care se mişcă în spaţiul sideral cu o viteză de 22 leghe pe secundă, deci de trei ori mai repede decât Pământul.

Dar dacă stelele nu te pot învăţa nimic, lucrurile stau altfel cu planetele, cel puţin cu cele a căror orbită este trasată în interiorul orbitei Pământului.

Două planete îndeplinesc aceste condiţii: Venus şi Mercur. Prima gravitează la o distanţă medie de 27 milioane leghe de Soare, cealaltă la o depărtare de 15 milioane. Orbita planetei Venus o înconjoară, aşadar, pe cea a lui Mercur, iar orbita Pământului le înconjoară pe amândouă. După îndelungi cercetări şi cugetări adânci, căpitanul Servadac observă cum cantitatea de căldură şi de lumină, pe care o primea în momentul acela Pământul, o egala aproape pe cea primită de Venus, adică era cam de două ori mai mare decât înainte de catastrofă. Dacă ajunsese întrucâtva la concluzia că Pământul se apropiase foarte mult de astrul strălucitor, se convinse de acest lucru când observă din nou splendida planetă Venus, pe care chiar cei mai nepăsători nu se pot împiedica să n-o admire când se desprinde seara sau dimineaţa din razele Soarelui.

Phosphorus sau Lucifer, Hesperus sau Vesper, cum i se spunea în antichitate, steaua serii, steaua dimineţii, steaua păstorului — căci nici un alt astru na primit atâtea nume, în afară de astrul nopţii — Venus, în sfârşit, i se arăta căpitanului sub forma unui disc relativ uriaş. Era ca o mică lună şi puteai foarte uşor să-i desluşeşti fazele cu ochiul liber. Când plină, când în pătrar, toate părţile stelei se vedeau limpede. Colţurile cornului ei arătau că razele solare, refractate de atmosferă, pătrundeau în regiuni în care trebuia să fi apus la ora aceea. Dovadă că Venus avea un înveliş atmosferic, de vreme ce efectele refracţiei se produceau la suprafaţa discului ei. Anumite puncte luminoase, ce se desprindeau pe corn, erau tot atâţi munţi înalţi, pe care Schroeter avusese dreptate să-i considere ca altitudine de zece ori mai mari ca Mont Blanc, adică a suta patruzeci şi patra parte din raza planetei.

Aşa că Servadac socoti că are dreptul să afirme, la vremea aceea, că Venus nu era la mai mult de 2 milioane leghe depărtare de Pământ şi i-o spuse lui Ben-Zuf.

—       Ei bine, domnule căpitan, răspunse ordonanţa, este destul şi atât, să fim despărţiţi de ea de 2 milioane de leghe!

—       Asta ar însemna, într-adevăr, ceva pentru două armate care înaintează, îşi dădu cu părerea Servadac, dar pentru două planete e un fleac.

—       Şi ce se poate întâmpla?

—       La naiba! Să cădem pe Venus!

—       De, domnule căpitan, e aer pe acolo?

—       Este.

—       Şi apă?

—       Bineînţeles.

9

—       Bun! Atunci să ne ducem să-i facem o vizită.

—       Dar ciocnirea va fi îngrozitoare, fiindcă cele două planete par să meargă acum în sens invers, şi, cum masele lor sunt aproape egale, întâlnirea va fi teribilă şi pentru una şi pentru cealaltă!

—       Două trenuri, ce mare scofală! Două trenuri care se tamponează! continuă Ben-Zuf cu un glas liniştit care avu darul să-l scoată din sărite pe căpitan.

—       Da, două trenuri, dobitocule! strigă Hector Servadac. Dar două trenuri care au o viteză de o mie de ori mai mare decât un accelerat, ceea ce va duce neîndoielnic la dislocarea uneia din planete, poate a amândurora, şi-o să vedem atunci ce-o să mai rămână din muşuroiul tău de pământ numit Montmartre!

Era ca şi cum l-ai fi ars pe Ben-Zuf cu fierul roşu. Fălcile i se încleştaseră, strânse pumnii, dar se stăpâni şi, după câteva clipe în timpul cărora reuşi să înghită expresia jignitoare: „muşuroi de pământ", rosti:

—       Domnule căpitan, sunt aici, la datorie! Ordonaţi! Dacă e vreun mijloc să împiedicăm această întâlnire...

—       Nu-i nici unul, deşteptule, şi du-te la dracu!

La acest răspuns Ben-Zuf, copleşit, îl părăsi fără să mai scoată o vorbă.

În zilele următoare, distanţa care despărţea cele două astre scăzu în continuare şi era limpede că Pământul mergea pe o nouă orbită, care se va întretăia cu cea a planetei Venus.