În acelaşi timp se apropiase foarte mult şi de Mercur. Planeta Mercur, care se poate vedea arareori cu ochiul liber, şi numai atunci când se află în apropierea punctelor elongaţiilor maxime estice şi vestice, se arătă în toată splendoarea. Fazele sale, asemănătoare cu cele ale Lunii, reverberaţia razelor Soarelui, care revarsă asupră-i o căldură şi o lumină de şapte ori mai puternică decât asupra globului terestru, zonele sale glaciare şi toride, ce se contopeau aproape datorită marii înclinaţii a axei de rotaţie, fâşiile ecuatoriale, munţii înalţi de 19 km, toate acestea făceau astrul, care fusese numit în vechime „Sclipitorul", demn de cercetarea cea mai amănunţită. Dar pericolul nu venea încă din partea lui Mercur. Venus ameninţa să se ciocnească de Pământ. Cu cât

9

se apropia ziua de 18 ianuarie distanţa dintre cele

două astre se micşora, ajungând până la aproximativ 1 milion de leghe. Lumina deosebit de puternică a planetei făcea ca obiectele de pe pământ să arunce umbre mari. Se rotea în jurul ei în 23 de ore şi 21 de minute, ceea ce demonstra că durata zilelor de pe Venus nu se schimbase. Se puteau desluşi norii ce pluteau în atmosfera veşnic încărcată de vapori, întunecând pe alocuri discul planetei. Se zăreau şi cele şapte pete care, aşa cum susţinuse Bianchini, sunt adevărate mări, comunicând între ele. În sfârşit, superba planetă se vedea în plină zi, dar vizibilitatea ei îl bucură pe căpitanul Servadac neasemuit mai puţin decât pe generalul Bonaparte care, în timpul Directoratului, o zărise la amiază şi de atunci auzea cu plăcere spunându-se că era steaua lui.

La 20 ianuarie distanţa „reglementară" între cele două astre indicată de mecanica cerească continua să descrească.

„În ce friguri trebuie să fie camarazii noştri de arme din Africa, prietenii noştri din Franţa şi toţi locuitorii din cele două continente! îşi spunea câteodată căpitanul Servadac. Ce articole trebuie să publice ziarele din ambele continente! Ce mulţime se înghesuie în biserici! Se poate crede că vine sfârşitul lumii! Îmi închipui, Doamne iartă-mă, că niciodată n-a fost atât de aproape! Şi eu, în aceste împrejurări, mă miram că nici un vapor nu apare în raza vizuală a insulei, ca să ne repatrieze! Guvernatorul general, ministerul de război parcă au timp să se ocupe de noi? De azi în mai puţin de două zile, Pământul se va face bucăţi, şi aceste bucăţi vor gravita la voia întâmplării prin spaţiu!"

Nu se petrecu nimic din toate acestea. Dimpotrivă, din acea zi cele două astre ameninţătoare păreau că încep să se depărteze încetul cu încetul unul de celălalt. Din fericire planul orbitelor planetei Venus şi Pământului nu coincideau şi, în consecinţă, teribila ciocnire nu putea să aibă loc.

Ben-Zuf se hotărî să răsufle uşurat şi să-şi redobândească încrederea când căpitanul dădu vestea cea bună. La 25 ianuarie, distanţa se mărise destul ca să piară orice teamă de vreo ciocnire.

—       Cel puţin, zise căpitanul Servadac, această apropiere ne-a arătat limpede că Venus nu are nici o Lună!

Căci Dominique Cassini, Short, Montaigne de Limoges, Montbarron şi alţi astronomi au crezut cu tărie în existenţa unui satelit al planetei.

—       Şi socot că-i supărător, adăugă Hector Servadac, căci Luna asta am fi luat-o poate în trecere şi am fi avut astfel două la dispoziţia noastră. Dar, la naiba, nu voi mai ajunge să aflu cauza acestui deranjament al mecanicii cereşti?

—       Domnule căpitan! zise Ben-Zuf.

—       Ce vrei?

—       La Paris, la capătul bulevardului Luxemburg, nu se găseşte oare o casă cu o tichie mare pe cap?

—       Observatorul?

—       Întocmai. Ei bine, nu-i treaba domnilor care stau acolo să lămurească toate astea?

—       Bineînţeles.

9

—       Atunci să aşteptăm cu răbdare explicaţiile lor, domnule căpitan, şi să fim înţelepţi.

—       De, Ben-Zuf! Ştii cel puţin ce-nseamnă să fii înţelept?

—       Da, de vreme ce sunt soldat.

—       Şi ce înseamnă?

—       Să te supui, când nu poţi face altfel, şi aceasta-i situaţia în care ne aflăm noi, domnule căpitan.

Hector Servadac nu răspunse nimic, dar avem toate motivele să credem că renunţă, cel puţin pentru, un timp, să mai caute explicaţii pentru tot ce-l nedumerea.

Dealtfel, era pe cale să se petreacă un eveniment neaşteptat, care avea să aibă consecinţe foarte însemnate.

La 27 ianuarie, Ben-Zuf veni liniştit să-l caute pe ofiţer în încăperea postului, pe la 9 dimineaţa.

—       Domnule căpitan! spuse el deosebit de calm.

—       Ce s-a întâmplat? întrebă Servadac.

—       Se vede o navă!

—       Dobitocule, şi te-nfiinţezi să-mi spui asta, aşa, nepăsător, ca şi cum m-ai vesti că supa-i pe masă!

—       Ei, Doamne, de vreme ce suntem înţelepţi! i-o întoarse Ben-Zuf.

Capitolul IX. În care căpitanul Servadac pune un număr de întrebări ce rămân fără răspuns

Hector Servadac se repezi afară şi, luându-şi picioarele la spinare, ajunse pe culmea falezei. Nu încăpea nici o îndoială, se vedea un vas care se găsea în acea clipă la cel puţin 10 km de coastă; dar convexitatea actuală a Pământului micşora raza vizuală şi nu lăsa să se zărească încă decât vârful unor catarge deasupra valurilor. Totuşi, cu toate că nu se putea vedea coca navei, ceea ce se zărea din catarge îţi dădea putinţa să recunoşti din ce categorie de vase făcea parte. Era, fără putinţă de îndoială, o goeletă; dealtfel, la două ore după ce fusese semnalată de Ben- Zuf, putea fi recunoscută cu uşurinţă.

Căpitanul Servadac, cu ocheanul în mână, nu încetase o clipă să o observe.

—       Dobrâna! strigă Servadac.

—       Dobrâna? întrebă Ben-Zuf. Nu se poate. Nu se zăreşte fumul.

—       Acum navighează cu pânzele sus, îi răspunse căpitanul, dar este chiar goeleta contelui Timaşev.

Era, într-adevăr, Dobrâna, şi dacă şi contele se afla pe bord, cea mai ciudată dintre întâmplări avea să-l pună pe ofiţerul francez faţă-n faţă cu rivalul său.

E de la sine înţeles că Hector Servadac nu mai

9

vedea decât un semen şi nu un adversar în cel pe care goeleta îl aducea spre insulă, şi că nu se gândi nici o clipă la întâlnirea pusă la cale între el şi conte şi nici la temeiurile ei. Împrejurările se schimbaseră într-atât, încât nu simţi decât cea mai vie dorinţă să-l revadă pe contele Timaşev şi să stea de vorbă cu el despre numeroasele evenimente extraordinare ce se petrecuseră. Dobrâna putuse, desigur, după 27 de zile de absenţă, să se orienteze pe coastele învecinate ale Algeriei, să ajungă eventual până în Spania, până în Italia, până în Franţa, să cutreiere acea Mediterană atât de diferită şi, în consecinţă, era de aşteptat că va aduce veşti din toate aceste ţinuturi de care Insula Gurbi era acum despărţită. Hector Servadac va afla, aşadar, nu numai cât de însemnat era cataclismul, dar şi ce cauză îl provocase. Pe deasupra, contele Timaşev era un om de onoare şi va socoti de datoria lui să-i repatrieze, pe el şi pe ordonanţa sa.

—       Dar unde va acosta goeleta dacă gurile Şerifului nu mai există? întrebă Ben-Zuf.

—       Nu va acosta. Contele va trimite barca la mal şi ne vom sui în ea.

Dobrâna se apropia destul de încet, căci avea vântul în faţă şi nu putea înainta decât cu pânzele pieziş. Părea chiar ciudat că nu-şi folosea maşina, fiindcă fără îndoială cei de pe bord erau nerăbdători să afle ce insulă nouă era aceea care se desluşea în zare. Nu cumva îi lipsea combustibilul şi era nevoită să se slujească doar de pânze pe care, dealtfel, le punea cât mai puţin la bătaie? Din fericire, cu toate că cerul era din nou brăzdat de câteva scame de nori, timpul frumos, o briză favorabilă, o mare liniştită făceau ca goeleta, fără să fie împiedicată de hulă, să-şi urmeze drumul cu bine.

Hector Servadac nu se îndoi nici o clipă că Dobrâna va încerca să acosteze pe litoral. Contele Timaşev era cu siguranţă foarte dezorientat.