Hector Servadac Read Online

O să bage toată colonia africană în beciurile poliţiei.

—       Şi când o să afle că punctele cardinale încalcă grav regulamentele militare?

—       O să le trimită într-o companie disciplinară.

—       Şi că Soarele mă orbeşte în luna ianuarie cu razele lui perpendiculare!

—       Să orbească pe-un ofiţer! Trebuie împuşcat Soarele ăsta!

Da! Se putea spune că Ben-Zuf nu se încurca în ce priveşte disciplina.

Între timp, Hector Servadac şi cu Ben-Zuf se grăbeau cât puteau. Ajutaţi de extraordinara lor însuşire de a fi uşori ca fulgul, însuşire ce devenise însăşi esenţa lor, obişnuiţi acum cu decompresiunea aerului, care îi făcea să gâfâie, alergau mai iute ca iepurii şi săreau mai sprinteni decât cerbii. Nu mai mergeau pe cărarea care şerpuia pe culmile falezei şi care le-ar fi lungit drumul. O luară pe drumul cel mai scurt, ca pasărea-n zbor, cum se spune pe vechiul continent, ca albina-n zbor, cum se spune pe cel nou. Nici o piedică nu-i putea opri. Dacă întâlneau un mărăciniş se avântau pe deasupra lui, un râu, săreau peste el, un pâlc de copaci, îl treceau dintr-un salt, cu călcâiele lipite, o movilă, o depăşeau zburând. În aceste condiţii, Montmartre ar fi fost pentru Ben-Zuf doar un pas mai mare. Amândoi nu se temeau decât de un singur lucru: să nu lungească drumul pe verticală, în dorinţa lor de a-l scurta pe orizontală. Într-adevăr, abia de atingeau pământul care părea să nu mai fie decât o trambulină nespus de elastică.

În sfârşit, se iviră malurile Şelifului şi, din câteva salturi, căpitanul Servadac şi ordonanţa se şi aflau pe malul său drept. Dar acolo fură siliţi să se oprească. Podul nu mai exista, şi avea motive temeinice să nu mai fie.

—       Nu mai e nici un pod! exclamă căpitanul Servadac. Pe aici a fost probabil o inundaţie, un al doilea potop.

—       Aşi! făcu Ben-Zuf.

Cu toate acestea aveai de ce să te miri. Într-adevăr, Şeliful dispăruse. Din malul stâng nu mai rămăsese nici urmă. Malul drept, care în ajun trecea printr-o câmpie rodnică devenise un litoral. La vest, ape tumultuoase, înfuriate, nu şopotitoare, albastre şi nu gălbui, înlocuiau cât vedeai cu ochii cursul lui liniştit, ca şi cum o mare s-ar fi substituit fluviului. Aici se sfârşea acum ţinutul a cărui întindere alcătuia până ieri teritoriul Mostaganem.

Hector Servadac voi să se ştie cu cugetul împăcat. Se apropie de ţărmul ascuns sub tufele de dafin, se aplecă, scoase apă în căuşul palmei şi o duse la gură.

—       Sărată! spuse el. Marea a înghiţit în câteva ore toată partea de vest a Algeriei!

—       Atunci, domnule căpitan, o să dureze mai mult decât o simplă inundaţie? .

—       S-a schimbat faţa lumii! răspunse ofiţerul de stat major, clătinând din cap. Şi acest cataclism poate avea consecinţe nemărginite. Dar prietenii, camarazii mei de arme, ce-or fi păţit?

Ben-Zuf nu-l mai văzuse niciodată pe căpitan atât de mişcat. Luă o înfăţişare la fel de gravă, ca să arate că are şi el aceleaşi griji ca Hector Servadac, deşi înţelegea mai puţin ca acesta ce putuse să se petreacă. Şi-ar fi văzut chiar filozofic de treburile sale dacă nu sar fi crezut dator să împărtăşească ostăşeşte sentimentele căpitanului.

Noul litoral, conturat de fostul mal drept al Şelifului, se întindea spre nord şi spre sud, urmând o linie uşor rotunjită. Cataclismul, care se abătuse peste această parte a Africii, nu părea să-l fi atins. Rămăsese aşa cum îl înfăţişau datele hidrografice, cu pâlcurile lui de copaci, cu malul înalt tăiat în zigzag, cu covorul verde al luncilor. Numai că, în loc să fie malul unui fluviu, forma acum ţărmul unei mări necunoscute.

Dar căpitanul Servadac, cuprins de o mare îngândurare, abia avu timpul să remarce aceste schimbări, care alteraseră atât de mult aspectul geografic al regiunii. Soarele ajunsese la orizontul de est unde căzu deodată în mare ca o ghiulea. Chiar dacă ar fi fost la tropice, la 21 septembrie sau 21 martie, în perioada când taie ecliptica, trecerea de la zi la noapte nu s-ar fi făcut atât de repede. În seara aceea nu exista amurg şi se putea ca în ziua următoare să nu fie zori. Pământ, mare, cer, totul fu învăluit dintr-o dată într-un întuneric adânc.

Capitolul VI.