Părinţii lui fuseseră sclavi, dar Cyrus Smith, aboliţionist{5} convins, îl eliberase de multă vreme. Robul, devenit om liber, n-a vrut să-şi părăsească stăpânul; îl iubea până la sacrificiu. Tânărul acesta de treizeci de ani, zdravăn, sprinten, îndemânatic, inteligent, blând şi liniştit, întotdeauna zâmbitor, îndatoritor şi bun, se numea Nabucodonosor, dar nu răspundea decât la numele prescurtat şi familiar de Nab.

Aflând că stăpânul său este prizonier, Nab veni fără să stea pe gânduri, tocmai din Massachusetts. Sosit la Richmond, izbuti să pătrundă în oraşul asediat mulţumită şireteniei şi dibăciei sale, nu fără să-şi fi pus de vreo douăzeci de ori viaţa în pericol. Nu se poate descrie bucuria lui Nab şi a lui Cyrus Smith în clipa revederii.

Dar dacă Nab izbutise să pătrundă în oraş, nu însemna că tot atât de uşor puteau să plece, deoarece prizonierii federali erau supravegheaţi îndeaproape. Trebuia o întâmplare neobişnuită, pentru a încerca o evadare cu oarecari sorţi de izbândă şi prilejul acesta nu numai că nu se ivea, dar era şi greu să-l provoci.

Între timp, generalul Grant îşi continua energicele operaţii militare. Plătise scump victoria de la Pittsburg-Landing. Forţele lui, reunite cu cele ale lui Butler, nu izbutiseră să obţină nici un rezultat în lupta pentru oraşul Richmond, aşa că nimic nu-i îndreptăţea pe prizonieri să creadă într-o eliberare grabnică. Reporterul, căruia plicticoasa captivitate nu-i dădea prilejul să scrie nici un articol interesant, îşi pierduse răbdarea. Ajunsese să fie stăpânit de un singur gând: să iasă din Richmond cu orice preţ. Făcuse chiar câteva încercări, dar întâmpinase piedici de neînvins.

Totuşi, asediul continua; dacă prizonierii doreau cu orice preţ să scape pentru a se întâlni cu armata lui Grant, unii dintre asediaţi nu erau mai puţin grăbiţi să fugă pentru a putea să reia legătura cu armata secesioniştilor. Printre aceştia din urmă se număra şi un oarecare Jonathan Forster, sudist îndârjit. Adevărul era că şi secesioniştii erau blocaţi în oraş tocmai ca şi prizonierii federali. Armatele nordice îi împresuraseră. Guvernatorul oraşului Richmond nu mai putea să intre în legătură de multă vreme cu generalul Lee. Şi trebuia să-i comunice cât mai grabnic situaţia oraşului, pentru ca armata chemată în ajutorul asediaţilor să vină cât mai curând. Acestui Jonathan Forster îi veni atunci ideea să zboare cu balonul peste liniile duşmanului şi să ajungă astfel la lagărul secesioniştilor.

Guvernatorul încuviinţă încercarea. Un aerostat

9

special construit fu pus la dispoziţia lui Jonathan Forster, care urma să plece cu alte cinci persoane. Călătorii luau cu ei arme, pentru cazul când ar fi fost nevoiţi să se apere în clipa aterizării, şi alimente, pentru cazul când ar fi siliţi să facă o călătorie aeriană mai lungă.

Plecarea fusese hotărâtă pentru ziua de 18 martie. Folosind vântul de nord-vest şi călătorind în timpul nopţii, aeronauţii socoteau să ajungă în câteva ore la cartierul generalului Lee.

Dar vântul de nord-vest n-a fost o adiere oarecare şi încă din ziua de 18 se putea observa că se va transforma în uragan. Curând, vijelia se înteţi într- atât, încât trebui să se amâne plecarea lui Forster, socotindu-se prea primejdioasă pornirea aerostatului şi a călătorilor în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite.

9

Balonul, care fusese umplut cu gaz chiar în piaţa principală a oraşului, aştepta deci acolo prima clipă de linişte, spre a se avânta în văzduh, iar lumea din oraş devenea tot mai nerăbdătoare, văzând că situaţia atmosferică rămâne neschimbată.

Zilele de 18 şi 19 martie n-au adus nici o îmbunătăţire a situaţiei. Dimpotrivă, era chiar din ce în ce mai greu de ferit balonul pe terenul unde era ancorat, deoarece rafalele îl culcau deseori la pământ.

Trecu şi noaptea de 19 spre 20. Spre dimineaţă, uraganul deveni şi mai puternic. De plecare nici nu se mai vorbea.

În ziua aceea, inginerul Smith fu oprit pe stradă de un necunoscut. Era un marinar pe care-l chema Pencroff. Omul părea să aibă vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, era bine legat, ars de soare, cu privirea vioaie, clipea mereu din ochi şi avea o înfăţişare simpatică. Acest Pencroff, american din Nord, cutreierase toate mările globului şi trăise toate aventurile care pot ieşi în calea unei fiinţe omeneşti. E de prisos să spunem că era întreprinzător de felul lui, gata oricând să rişte orice şi că încetase de mult să se mai mire de ceva. Pencroff venise la Richmonci pe la începutul anului, într-o chestiune de afaceri, însoţit de un băieţandru de vreo cincisprezece ani, Harbert Brown, din New-Jersey, fiul fostului său căpitan, un orfan pe care-l iubea ca pe propriul său copil. Fusese surprins şi el de asediu în oraş şi imobilizat acolo, spre marele lui necaz.