Pencroff era stăpânit şi el de acelaşi gând: să fugă cu orice preţ. Cunoştea faima inginerului Cyrus Smith din auzite. Ştia că omul acesta hotărât era cuprins de nerăbdare şi ardea de dorinţa de a scăpa. În acea zi se apropie deci de el fără şovăire, adresându-i-se direct:

—       Domnule Smith, nu v-aţi săturat de această şedere în Richmond?

Inginerul se uită cu luare-aminte la omul care-i vorbise astfel, şi care se grăbi să adauge în şoaptă:

—       Domnule Smith, nu vreţi să fugiţi?

—       Când... ? răspunse repede inginerul, căruia desigur că îi scăpase fără să vrea răspunsul, căci nici nu avusese măcar timp să se uite mai bine la necunoscutul care i se adresase.

Totuşi, după ce-şi aruncă privirea-i pătrunzătoare asupra feţei deschise a marinarului, inginerul nu se mai îndoi de cinstea lui.

—       Cine eşti? întrebă el scurt, Pencroff îl lămuri cine era.

—       Bine, răspunse Cyrus Smith. Cu ce propui să fugim?

—       Păi, cu leneşul acela de balon care zace degeaba în piaţă. S-ar părea că pe noi ne aşteaptă!...

Nu mai adăugă nimic, căci inginerul înţelesese totul. Apucându-l pe Pencroff de braţ, îl duse la el acasă.

Acolo, marinarul îşi expuse planul, care era de fapt foarte simplu. Se cerea doar să-ţi pui viaţa în primejdie. E drept că uraganul atinsese culmea violenţei, dar un inginer îndrăzneţ, şi priceput cum era Cyrus Smith ştia desigur să conducă un aerostat. Dacă el, Pencroff, s-ar fi priceput, n-ar fi şovăit să plece, luându-l bineînţeles şi pe Harbert cu el. Văzuse el destule în viaţa lui, ca să nu se mai sperie de un uragan!

Cyrus Smith asculta în tăcere cuvintele marinarului; doar ochii îi străluceau. Se ivise în sfârşit prilejul şi nu era el omul să-l scape. Planul nu era absurd, ci numai foarte primejdios. Deci, puteau să-l încerce. Deşi balonul era păzit, nu era cu neputinţă să se apropie noaptea de el, să se furişeze în nacelă şi să taie apoi legăturile care-l ţineau pe loc! Bineînţeles că puteau să moară, dar pe de altă parte aveau şi sorţi de izbândă. Şi de n-ar fi fost vijelia asta... Dar de n-ar fi fost furtuna, balonul ar fi plecat demult şi prilejul atât de căutat nu s-ar mai fi ivit.

—       Nu sunt singur... Încheie Cyrus Smith.

—       Dar câte persoane vrei să iei cu dumneata? întrebă marinarul.

—       Două: pe prietenul meu Spilett şi pe servitorul meu Nab.

—       Trei, prin urmare, — răspunse Pencroff, — cu Harbert şi cu mine vom fi cinci. După câte ştiu eu, balonul trebuia să transporte şase persoane.

—       Atunci ne-am înţeles. Plecăm! spuse Cyrus Smith.

Prin acest „Plecăm!", el îşi lua un angajament şi în numele reporterului; acesta nu era omul care să dea înapoi, dimpotrivă, încuviinţă fără nici o rezervă planul, de îndată ce-i fu împărtăşit. Se miră doar că nu se gândise şi el la un lucru atât de simplu. Cât despre Nab, el îl urma pe inginer oriunde.

—       Atunci, pe deseară, spuse Pencroff. O să ne învârtim toţi cinci pe acolo, aşa, ca nişte gură-cască!

—       Pe deseară la ora zece, răspunse Cyrus Smith. Facă cerul ca vijelia să nu se potolească decât după plecarea noastră.

Pencroff strânse mâna inginerului şi se întoarse acasă, unde îl lăsase pe tânărul Harbert Brown. Curajosul băiat cunoştea planul marinarului şi aştepta cu oarecare îngrijorare rezultatul convorbirii cu inginerul. După cum se vede, toţi cinci erau oameni hotărâţi să se avânte în vâltoarea văzduhului, în plin uragan.

Uraganul nu se potoli, astfel încât Jonathan Forster şi tovarăşii săi nici nu se gândeau să-l înfrunte în nacela care se putea sfărâma uşor. Fu o zi îngrozitoare. Inginerul se temea de un singur lucru: ca nu cumva să se rupă în bucăţi aerostatul, care era legat de pământ şi pe care vântul îl culca mereu. El se învârti timp de câteva ore în piaţa aproape pustie, supraveghind aparatul.