În timp ce ne plimbam, vorbea şi râdea fericit şi nepăsător, aşa cum sunt îndeobşte băieţandrii, şi numaidecât ne împrietenirăm la toartă. Îmi punea tot soiul de întrebări despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta să-i răspund, pălăvrăgind mai departe, de parcă ar fi uitat că-mi pusese întrebarea. Toate astea până ce, în treacăt, îmi spuse că s-a născut la începutul anului 513.

La auzul acestor vorbe mă trecură nişte fiori de gheaţă, chiar prin şira spinării. Mă oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:

— Mi se pare că nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o dată – şi mai rar: ce an zici că era?

— 513!

— 513? Pari mai tânăr! Zău, dragul meu, ţine seama că ai a face cu un biet străin, fără prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?

Mă asigură că este.

— Da' oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?

Îmi zise că da.

— Va să zică nu suntem la ospiciu? Vreau să spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?

Îmi zise că nu.

— Ei, comedie, atunci să ştii că ori eu sunt smintit, ori mi s-a întâmplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţă şi cinstit, unde mă aflu?

— La curtea regelui Arthur.

Aşteptai o clipă, lăsând ca ideea asta să mă pătrundă şi să mă zgâlţâie bine, apoi îi zisei:

— Şi, mă rog, după câte ştii tu, în ce an ne aflăm acuma?

— În anul 528, ziua de 19 iunie.

Îmi simţii inima zdrobită de jale şi abia îi putui şopti:

— Gata. S-a zis! N-o să-mi mai revăd niciodată prietenii – niciodată. Trebuie să treacă mai bine de o mie trei sute de ani până să se nască.

Fără să ştiu anume pentru ce, îi dădui totuşi crezare. Simţeam ceva în mine care era pornit să-i dea crezare – poate conştiinţa mea, dacă se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza să creadă cele ce îmi spunea flăcăuaşul. Într-adevăr, raţiunea pe dată începu să mi se răzvrătească şi să protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dădui seama că mărturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, căci raţiunea era gata să-mi spună că ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins mărturiile, lăsându-mă mai departe în dubiu. Dar deodată, ca prin farmec, găsii cheia. Ştiam că singura eclipsă totală de soare, din prima jumătate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno domini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, că nu se prevăzuse nici o eclipsă totală de soare în anul care, pentru mine, era cel adevărat – adică anul 1879. Deci, dacă reuşeam să-mi stăpânesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le să-i vină de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a mă încredinţa dacă flăcăuaşul spunea sau nu adevărul.

De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toată îndoiala, aşteptând ziua şi ceasul sorocit, iar până atunci mi-am zis că-i mai bine să mă ocup de împrejurările în care mă aflam. Asta – ca să trag toate foloasele de pe urma lor, şi încă în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la rândul lui: asta mi-i deviza. Trebuie să-ţi joci cartea până-n pânzele albe, chiar dacă ai în mână doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat două hotărâri, zicându-mi: dacă mă aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputând scăpa de ei, atunci trebuie să fac aşa ca să învârt pe degete întreg ospiciul şi să ştiu tot ce se petrece aici; dacă, dimpotrivă, mă aflu într-adevăr în secolul al VI-lea, cu atât mai bine: nici că se poate o ocazie mai avantajoasă pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învârteli, în cazul ăsta. Ei, da, în cazul ăsta, mă făceam forte ca în trei luni să pun stăpânire pe întreaga ţară, căci, pe bună dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, că doar eu nu sunt un fârţingău care-şi pierde vremea, mai ales după ce am luat o hotărâre şi am găsit o treabă de pus la cale. Astfel că i-am spus pajului:

— Ascultă, dragul meu Clarence – te pomeneşti că aşa te cheamă! – te-aş ruga să mă pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Dacă nu te superi, cum se numeşte arătarea care m-a adus pe mine aici?

— Vorbeşti de stăpânul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înălţatul nostru crai.

— Foarte bine! Dă-i înainte şi spune-mi tot.

Mi-a înşirat o poveste lungă, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era următoarea: băiatul susţinea că eu sunt prizonierul lui sir Kay şi că, la vremea cuvenită, potrivit datinei, voi fi azvârlit într-o temniţă înspăimântătoare şi ţinut acolo la tain de pâine şi apă, până ce mă vor răscumpăra prietenii – dacă nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput că cea de a doua ipoteză avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind că orice clipă este foarte preţioasă.