Un yankeu la curtea regelui Arthur Read Online

Pajul îmi mai spuse că la ceasul acela cina era tocmai pe sfârşite, în sala cea mare, şi că îndată ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da poruncă să fiu adus acolo ca să mă arate regelui şi iluştrilor săi cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va făli cu isprava de a fi pus mâna pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însă că n-am cei şapte ani de-acasă dacă l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. După ce se va isprăvi cu această prezentare a mea, zdup! – în temniţă. Clarence mă asigură că va găsi totuşi mijlocul să mă viziteze din când în când, ca să mă îmbărbăteze, şi mă va ajuta să dau de veste prietenilor.

Asta-i bună! Să dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, că – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care mă anunţă că sunt chemat şi Clarence mă conduse înăuntru, trăgându-mă mai la o parte şi aşezându-se lângă mine.

Ce să vă spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Mă pomenisem într-o sală uriaşă şi destul de goală – da, goală şi plină de contraste izbitoare. Te uimea cât de înaltă era! Atât de înaltă, încât flamurile atârnate de grinzile şi bârnele arcuite parcă pluteau în lumina asfinţitului. La cele două capete ale sălii, sus de tot, se zărea câte o galerie cu balustradă de piatră, într-una şezând muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmântate în culori pestriţe, care te lăsau cu gura căscată. Pardoseala era din lespezi mari de piatră, alcătuind pătrate albe şi negre. Vremea o tocise de atâta umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cât despre podoabe, zău dacă găseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atârnau câteva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de artă. Înfăţişau scene din bătălii şi caii semănau grozav cu cei pe care copiii îi plăsmuiesc din hârtie sau îi plămădesc din turtă dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte găurele, aşa încât păreau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un cămin destul de încăpător ca să poţi face un bivuac într-însul, iar părţile laterale şi creştetul căminului, întocmite din piatră înflorată, aveau înfăţişarea unor porţi de catedrală. Oşteni de strajă, cu platoşe şi coifuri, neavând altă armă decât halebarda, stăteau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa arătau.

În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lăfăia o masă de stejar, căreia i se zicea Masa Rotundă. Era cuprinzătoare cât arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbrăcaţi în culori atât de pestriţe şi bătătoare la ochi, încât te apuca durerea de cap, numai cât te uitai la ei. Îşi păstrau pe cap pălăriile împănoşate şi numai când vreunul dintre dânşii voia să se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş pălăria, exact în clipa în care începea să vorbească.

Îndeletnicirea de căpetenie le era băutura. Beau din nişte coarne de bou, iar câte unii mai morfoleau bucăţi de pâine sau rodeau oasele ciozvârtelor. Câini erau berechet, în medie câte doi de fiecare cap de om, şi potăile stăteau la pândă până li se arunca câte un os pe care vreun comesean îl isprăvise de ros. Să fi văzut cum se repezeau dulăii în iureş după os! Veneau val-vârtej, în brigăzi şi divizii, încăierându-se în lege şi umplând tot locul cu învălmăşeala lor tumultuoasă. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prăzii, trupuri învârtejite şi cozi fluturânde. Furtuna de lătrături şi schelălăituri acoperea un răstimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o pagubă, căci bătăliile javrelor se dovedeau mult mai interesante. Uneori, bărbaţii se ridicau în picioare ca să privească mai bine şi puneau rămăşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustradă în acelaşi scop. Din când în când, fremătau cu toţii de desfătare. În cele din urmă, dulăul învingător se tolănea tihnit, cu prada între labe, mârâia şi rodea osul, mânjind cu grăsime pardoseala, aşa cum făceau în alte părţi încă vreo cincizeci de dulăi. Iar restul curtenilor se întorceau la îndeletnicirile şi desfătările de mai înainte.

Îndeobşte, după vorbă şi port, oamenii aceştia păreau graţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de câte ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bătăliile dulăilor. La fel de vădit era că ei alcătuiau o liotă de oameni copilăroşi şi nevinovaţi, trântind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajină şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricând să asculte – la rândul lor – minciunile altora, ba chiar să le şi creadă. Nu-ţi venea uşor să ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşătoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de vărsări de sânge şi de cazne – şi asta cu o desfătare atât de sinceră, încât mă făceau şi pe mine să uit de a mă mai înfiora.

Am văzut că nu eram singurul prizonier de-acolo.